Sărbătorile sunt cele care unesc toată familia la o singură masă, pe toți cei împrăștiați pe alte meleaguri, făcându-i să se simtă acasă.

Când eram mică, pentru mine, cât și pentru alți copii, Crăciunul însemna cel mai frumos moment din an. Alergam cu obrajii rumeni prin zăpadă, ne bulgăream, făceam oameni de zăpadă pe care îi îmbrăcam cu căciulile vechi din anii anteriori, mergeam la săniuș și ne dădeam pe gheață. Mandarinele, merele și nucile erau nelipsite din casele noastre, la fel și mirosul de brad. Încă mi-e dor de momentele în care ajungeam în casă udă la picioare, cu obrajii reci și ochii lăcrimând de la frig, după un război lung cu bulgări. Fulgii de nea cădeau în gurile noastre deschise, toată strada era împodobită cu lumini colorate și țurțuri de argint atârnau de acoperișurile acoperite de zăpadă. Cadourile ne umpleau inimile de fericire, știind că am fost copii cuminți. Chiar dacă erau modeste, le vedeam deosebite.

Nu știu dacă mi-am schimbat opinia pentru că m-am maturizat, dar Crăciunul parcă își pierde puțin câte puțin farmecul. Crăciunul devine doar despre cadouri cât mai scumpe, nimeni nu mai merge la colindat pentru dulciuri sau fructe, iar copiii stau doar în casă și se joacă jocuri video. Mă bucur că am avut cele mai frumoase Crăciunuri când eram mică.

Cartea „Alice în Ţara Minunilor” este scrisă de Lewis Carroll în anul 1865. Cartea este considerată unul dintre cele mai bune exemple a literaturii absurdului . Se folosesc numeroase glume și aluzii matematice, lingvistice și filosofice. Subiectul acestei cărţi este aventura unei fetiţe prin lumea visului, a imaginaţiei bogate specifice vârstei. Alice este personajul principal al cărţii care îi poartă numele, este o copilă energică şi înfruntă numeroasele obstacole din aventura sa. Titlul original al acestei cărţi este „Alice’s Adventures In Wonderland”, a fost scrisă în limba engleză, a apărut cu ajutorul editurii Macmillan, ilustratorul este John Tenniel.
Animaţia „Alice în Ţara Minunilor” a fost produsă în anul 1951 de Walt Disney Feature Animation şi lansată iniţial de către Walt Disney Pictures. Regizorii care au realizat această capodoperă cinematografică sunt Clyde Geronimi, Wilfred Jackson şi Hamilton Luske. Premiera sa a avut loc la data de 26 iulie 1951 în Marea Britanie. A fost nominalizat la Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră, iar bugetul a fost de 3 milioane de dolari.
Alice porneşte într-o uimitoare aventură când urmăreşte iepurele alb în vizuina acestuia. Bea
poţiuni magice şi mănâncă prăjituri şi ciuperci miraculoase pentru a-şi transforma statura, plânge şi înoată în propriile lacrimi şi îşi face prieteni noi (Pălărierul cel nebun), cât şi duşmani (Regina Roşie). Distribuţia actorilor care au dat voce personajelor este următoarea: Kathryn Beaumont – Alice, Ed Wynn – Pălărierul cel nebun, Richard Haydn – omida, Sterling Holloway – pisica de Cheshire, Bill Thompson – iepurele alb şi pasărea Dodo, Heather Angel – Matilda (sora lui Alice), Larry Grey – şopârla Bill şi Verna Felton – Regina Roşie. De fiecare dată când vizionez această animaţie îmi aduc aminte de copilăria mea, fiind filmul meu preferat încă de când eram micuţă.
Deoarece am văzut mai întâi filmul şi după aceea a urmat cartea, mi se pare că filmul este mult mai sugestiv în privinţa acţiunii. Ilustraţiile din carte se pliază pe temă, dar animaţiile din film au o corespondenţă deosebită cu ficţiunea, fiind atrăgătoare pentru copii. Pentru anii ‘50, filmul are o calitate remarcabilă. Coloana sonoră se potriveşte la perfecţie cu imaginea, realizată şi aceasta cu foarte multă muncă. Citind cartea, am constatat că acţiunea este prezentată mai detaliat decât în film, cred că pentru a face filmul mai uşor de urmărit, fiind destinat copiilor.
Atât cartea, cât şi filmul sunt nişte capodopere destinate copiilor. Sunt amuzante, uşor de citit
şi urmărit, iar acţiunea este palpitantă.
În opinia mea, în acest caz filmul bate cartea, dar amândouă îmi vor rămâne mereu în
inimă, Alice fiind eroina mea în copilărie. Cartea merită citită, iar filmul vizionat deoarece sunt
extrem de captivante.

„Când ți se pune pata” de Wendelin Van Draanen a fost publicată în anul 2001 în Statele Unite ale Americii la editura Random House. Varianta în română a fost publicată în august 2018.

Cartea relatează povestea amuzantă de dragoste prezentată din două perspective: a lui și a ei. Când se întâlnesc pentru prima oară, Bryce și Juli sunt doar niște copii. Ea se îndrăgostește de băiat din clipa în care îl vede, în vreme ce el se panichează și o cataloghează ca fiind o ființă enervantă. Acțiunea cărții îi urmărește pe cei doi vreme de șase ani, timp în care aceștia se caută – sau se evită – la școală, pe drumul spre casă, ori din spatele ferestrelor, într-o relație plină de suișuri și coborâșuri. 

Recomand această carte deoarece din ea se desprind două lecții importante pentru fiecare adolescent. Cartea ne învață că mereu trebuie să privim o situație din ansamblu, nu să ne concentrăm doar pe detalii, pentru că, deși unele lucruri mărunte nu par uimitoare, împreună acestea formează un tablou fascinant. Totodată ni se spune că uneori doar avem senzația că ne place de cineva doar pentru că ne place felul în care arată acea persoană, nu și comportamentul acesteia.

Cartea asta mi-a plăcut atât de mult, încât am citit-o de două ori până în clasa a VII-a. Protagoniștii acestei cărți sunt sultanul Șahriar și fiica Marelui-Vizir, Șeherezada. Din cauza greșelii soției lui, Șahriar jurase să se răzbune pe toate femeile. Se căsători în fiecare zi cu o fată pe care, a doua zi de dimineață o trimitea sub securea călăului. Vrând să salveze fetele nevinovate, Șeherezada se căsători cu sultanul, căruia începuse să-i spună povești noapte de noapte, oprindu-se în punctul culminant și bazându-se pe curiozitatea sultanului că o va mai lăsa să trăiască încă o zi. Așa continuase timp de o mie și una de nopți, moment în care nu trebuia să spună povești pentru a mai câștiga o zi de viață, împăcându-l pe sultan.

Nu m-a atras atât de mult povestea protagoniștilor. Ceea ce m-a făcut să o citesc de două ori a fost farmecul poveștilor arabe spuse de Șeherezada.

În opinia mea, opera „Cartea cu jucării” scrisă de Tudor Arghezi este o carte destinată copiilor, conține povești nemuritoare care amuză la cel mai înalt nivel cititorii și impresionează prin dragostea parintească a autorului asupra copiilor săi. O mare parte dintre poveștile pe care le conține această carte este despre copiii autorului, Mitzura (Mițu) și Baruțu. Acesta povestește câteva întâmplări amuzante pe care copiii le-au făcut când erau mici: în povestirea „Amărăciuni” este evidențiat cum Baruțu a încercat să bată un cui cu ciocanul în oglinda de pe dulap și a crăpat toată oglinda. În povestirile sale, Arghezi dă o tentă comică conținutului cărții, folosind anumite expresii: „vrăbii grăsulii și cioroi de ăia mari„ , „dacă o să vrea tătuțu, și trebuie să vrea, că dacă nu, îl batem cu ciorapii măicuții”. Celelalte texte conțin animale (pisici, câini, iepuri), plante mai mult sau mai puțin existente (bradul negru și pomul cu păpuși), întâmplări de sărbători sau personaje ilustrate cu trăsături deosebite (Omul sunător).

Sub aceeași stea este un roman emoționant pentru toate vârstele. Apărut în 2012, a avut un mare succes atât național, cât și internațional. Este o carte excepțional pentru că John Green creează personaje memorabile, de care te atașezi repede. Pe tot parcursul lecturării observăm diferite conflicte și destine imposibil de uitat. Ultima speranță a personajelor este dragostea, chiar dacă uneori acest lucru vine cu consecințe, dragostea rămâne ultima speranță.

In aceasta care este vorba despre o tânără, pe nume Gazele Grace care este bolnavă de cancer. Mama ei o înscrie la un grup de sprijin, unde îl întâlnește pe Augustus Waters, care se îndrăgostește de ea, la rândul ei făcând si ea același lucru. Acesta in trecut a suferit si el de cancer însă pe parcurs i-a dispărut. Grace nu știa nimic despre lumea adevărata ci doar despre lumea în care era ea nevoită să trăiască, adică medicamente si multe altele, dar cu ajutorul lui Augustus a descoperit fiecare lucru in parte.

Motivul principal pentru care eu aș recomanda aceasta carte ar fi faptul că pe lângă povestea de dragoste pe care o prezintă, putem sa ne si dăm seama că nu este nicio diferență între oamenii bolnavi si cei sănătoși. Al doilea motiv, care pentru mine de altfel si primul, pe coperta acestei cărți putem observa citatul: ,,Fără suferință, cum am putea ști ce-i bucuria?” care iti aduce o maxima curiozitate de a citi aceasta carte.

O carte pe care am citit-o în clasa a IV-a și pe care aș vrea să v-o recomand și vouă pentru a vă aminti de cărțile de copii care au în esență lucruri care, la vârsta asta sunt greu de crezut că ar fi reale. Totuși, ar trebui să ne întoarcem în trecut, în timpul în care ne simțeam atât de bine, indiferent de ce auzeam sau citeam. Cartea îi are ca protagoniști pe copiii președintelui Silberhaus, Fritz și Marie, care primise de Crăciun de la nașul lor Drosselmayer un spărgător de nuci, care îi plăcu de la bun început blândei Marie, cu toate că acesta avea defecte de fabricație. Însă Fritz pune ură pe acest omuleț și încearcă să îl distrugă, dar fără folos. Marie a rămas până târziu în salon să-și așeze jucăriile, când a avut parte de o bătălie ciudată între spărgătorii ei de nuci și armata șobolanilor. După ce a fost rănită, Marie a fost vizitată de nașul său care îi povestise blestemul la care era supus. Dar, fiind o carte de copii, finalul e ca al basmului, Marie se căsătorise cu spărgătorul de nuci, care se transformase într-un tânăr chipeș.

Cartea prezintă povestea lui August Pullman, un băiat de 10 ani care s-a născut cu o groaznică diformitate facială. Expresia ,,Nu judeca după aparențe” pare să fie cea de la care a pornit autoarea R.J. Palacio în crearea acestei cărți. Aceasta are un puternic impact emoțional, fiecare moment pe care îl trăiește copilul, îți oferă niște emoții și sentimente puternice, de neliniște și, în același timp, de curaj. Însă pentru a acoperi malformațiile lui, a avut parte de o familie foarte frumoasă care l-a iubit mult și i-a dat curajul să meargă mai departe. Primii ani de școală îi făcuse acasă. Nu suporta să audă comentariile răutăcioase ale semenilor săi, și nici să vadă cum lumea se uita cu atâta mirare la el când trecea pe stradă. Lucrurile se schimbă într-o bună zi, când tatăl său îl înscrisese la școală. În sfârșit avea și el niște prieteni cărora nu le pasă de cum arată ci de ce are în interior. Auggie e un băiat curajos și cu o fire puternică ceea ce îl va ajuta în depășirea obstacolelor pe care i le va pune la cale viața.

Recomand această carte cu tot dragul. Dacă am înțelege sensul acestei cărți, probabil am creea o lume mai bună, în care cei cu malformații ar fi respectați și considerați că fiind oameni normali. Pe parcursul citirii acestei cărți, mi-am dat seama că și cei cu defecte din naștere pot fi inteligenți, prietenoși și cu simțul umorului.

O carte care m-a tulburat și m-a determinat să o recitesc a fost „Cum eram cândva” de Amber Smith. Prima dată am citit-o cu sufletul la gură, mirată că unei fete de vârsta mea i se pot întâmpla atâtea lucruri negative. A doua oară am citit-o ca să înțeleg și să învăț. Povestea lui Eden fascinează prin intensitatea trăirilor unei adolescente, prezentate prin ochii unei fete care nu mai are nimic de pierdut. În propria casă și-a pierdut încrederea într-un bun prieten, în familie, în ajutorul pe care l-ar putea primi, în puterea de a deveni fata inocentă care a fost cândva. Lucrurile o iau pur și simplu razna în viața acestei fete liniștite și timide pentru care altădată familia, câțiva prieteni și clarinetul erau de ajuns. Recomand această carte deoarece te trezește la o realitate dură, dar posibilă. Te face să te întrebi: dacă mi s-ar fi întâmplat mie, cum aș fi reacționat?