Hoțul de cărți

Cartea

Fiind pasionată de istorie, în special de Cel de-al Doilea Război Mondial, am decis să citesc  cartea ,,Hoțul de cărți” scrisă de Markus Zusak. Cartea prezintă traseul unei fetițe, numită Liesel Meminger  pe drumul său, plin de transformări,  care într-un final deveni o femeie înțeleaptă, a cărei întâmplări din propiai viață au modelat-o spre a deveni un idol al cititorilor. Povestea este relatată de moartea, personificată de autor, ca fiind pretutindeni, revărsându-se prin culorile cerului, ticăitul ceasului, prin rafalele vântului, dar a cărei meserie e mult prea dureroasă pentru ea, deoarece după cum spunea ea, oamenii o văd ca fiind un personaj negativ. Povestea începe cu deplasarea lui Liesel, a mamei ei și a fratelui ei bolnav spre noua familie a acestora, o familie socială ce avea să îi găzduiască pe parcursul războiului, înafara orașului Munchen. Liesel știe despre tatăl său că ar fi dispărut sub șoapta unui singur cuvânt nefamiliar ,,Kommunist”, iar ea presimte un destin asemănător pentru mama sa, văzând în ochii mamei sale o teamă puternică. Pe parcusul călătoriei, Moartea îi face o vizită fratelui său, și o observă pe Liesel, aceasta fiind prima întâlnire, dintre cele ce vor urma. Viața ei se schimbă, atunci când lângă mormântul fratelui ei găsește un obiect îngropat în zăpadă ,,Manualul groparului”, aceasta fiind prima carte furată de ea. O poveste plină de dragoste, de inocență atunci când Liesel îl cunoaște pe Rudy, prima ei iubire, această constatare făcând-o doar după ce sufletul lui a fost furat de Moartea cea rece, dar și despre dragostea pentru carte, cea ce o face pe Liesel să fure cărți din biblioteca soției primarului. Aventura cărților ajunge la alt nivel atunci când Liesel îl ajută pe Max, un evreu care ajunge să locuiască în în subsolul casei familiei.

Stilul de scriere lui Markus Zusak m-a intrigat şi am fost surprinsă să văd ce perspectivă de narare a ales. Liesel este constant urmărită de Moarte, care este naratorul cărţii noastre şi relatează tot ce se întâmplă. Ştiu, greu de crezut, Moartea este un personaj activ in această carte. Întâmplările sunt complexe şi dramatice.Veţi lua parte la scene grele, dificile, plasate într-un context de război care justifică cele menţionate anterior. Un lucru deosebit la acest autor este modul în care plasează ,,spoilere” în cadrul poveştii şi cum informează cititorul de ceea ce se va întâmpla. Această carte este scrisă într-un stil unic, acesta a funcționat de minune, pentru că în multe părtți ale cărții inima mea nu mai putea suporta mult și aveam nevoie de ceva susținere.

Filmul

Filmu ,,Hoțul de cărți” este o recentă adaptare pentru ecran a romanului cu același nume al  australianului de origine germană Markus Zusak, autor de cărți pentru tineret.

Acțiunea se petrece in Germania anilor ’30 ai secolului 20, un motiv suficient, probabil, pentru mulți, să evite filmul, în piața artistică deja saturată a poveștilor adevărate sau inspirate de nenorocirile celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, eu recomand filmul, din câteva motive: perspectiva protagonistului e puțin diferită: e vorba de o fetiță adoptată, pasionată de cărți, iar romanul – fiind pentru adolescenți, pe care e bine să-i avertizăm în ce lume au ajuns, dar nu să îi băgăm în sperieți cu atrocitățile realității adulților – împrumută filmului o blândețe, o umanitate și, inevitabil, o ușoară urmă de naivitate care lipsesc în general din poveștile din vremea războaielor.

Istorisirea începe odată cu sosirea lui Liesel într-un sătuc din Germania, la noii ei părinți adoptivi, abandonată de propria ei mamă. Ninge ca într-o felicitare Hallmark, copiii se joacă în zăpada imaculată ca în Iarna pe uliță, totul e pitoresc, mai puțin noua mamă a lui Liesel, Rosa, o nemțoaică aprigă jucată surprinzător de subapreciata actriță Emily Watson, pe care o contrabalansează, natural, noul tată vitreg al eroinei, blajinul Hans, jucat de Geoffrey Rush.

Liesel își descoperă o pasiune nefericită pentru cărți – nefericită în contextul rugurilor de cărți ridicate în acea perioadă de naziști – și nu scapă nici o ocazie furișă să pună mâna pe vreo carte interzisă, fie ea și arzând mocnit în piață. Abecedarul ei, cartea de pe care învățase să citească în germană, era Manualul groparului, găsit pe câmpul unde fusese îngropat fratele ei mai mic. Dicționarul ei este peretele pivniței, pe care scrie toate cuvintele noi pe care le învață din puținele cărți pe care le poate găsi. Liesel este hoțul de cărți.

Povestea continuă în pașii așteptărilor publicului: războiul este rău, nemții cu suflet bun (precum Rosa și  Hans), care nu fac parte din partid, o duc prost cu slujbele și banii, dar asta nu le face altruismul să dispară și nici dorința de a ajuta vreun năpăstuit de evreu și să-l ascundă în pivniță; copiii îl urăsc pe Hitler pentru că le ia părinții la război sau că îi racolează pe ei pentru Jungvolk. Bombele cad precum zăpada în globurile de sticlă, oamenii cântă la acordeon în buncăre sau se bat cu zăpadă în pivnițe, umanitatea piere, dar nu se predă.

Cel mai deconcertant detaliu al acestei povestiri, poate nu chiar atât de diferite de altele, dar mai îmblânzită, este faptul că povestitorul este Moartea. Moartea cu care te vezi de câteva ori în timpul Vieții, dar care așteaptă răbdătoare întâlnirea finală, întrebându-se ce greutate va avea sufletul tău sau care va fi ultimul tău gând. Un tertip literar menit, poate, să domesticească frica ancestrală a morții, această prezență metaforică are efectul unei povești de adormit copiii spusă de un piton vorbind cu accent britanic.

Filmului, nominalizat la Oscar pentru coloana sonoră, i se pot găsi multe hibe când stai cu lista de efecte realiste la bifat: sânge vărsat – insuficient; cadavre – prea onirice; orori de război – mai deloc; limbaj – artificial, cine mai zice azi saukerl și saumensch*?; decor – de carte poștală, până și naziștii par pitorești.

Dacă nu uităm că este o adaptare a unui roman pentru adolescenți și dacă ne facem că nu observăm această evitare intenționată a realismului, rămânem cu niște actori tare buni, care  reușesc să nu pară ca niște părinți invitati la ceaiul de la ora cinci al păpușilor, și cu o poveste nu prea aventuroasă, dar desenată frumos, despre o fetiță care fura cărți în timpul războiului și care construia un om de zăpadă pentru evreul ascuns în pivniță.

*Puținele cuvinte păstrate în limba germană în carte și film sunt ,,ja, nein, und”( și, preferatele Rosei, mama și soția germană aspră, dar cu inima mare, saukerl și saumensch, care își mângâia soțul cu apelativul ,,vier” bătrân și pe Liesel o numea ,,scrofița”).

Am ales această carte și ecranizare făcută de ,,Twentieth Century Fox”, deoarece este printre puținele romane a căror ecranizare a reușit să-mi stârnească aceleași sentimente puternice la fel ca romanul, și în care atât replicile cât și micile detalii au fost realizate întocmai descrierii din carte.