Filmul este o comedie americană din 1996 regizată de Danny DeVito, care este și producătorul acestuia, alături de Michael Shamberg, Stacey Sher și Lucy Dahl. Scenariul a fost scris de Nicholas Kazan și Robin Swicord și este bazat pe romanul lui Ronald Dahl cu același nume. Rolul principal este jucat de Mara Wilson. Din distribuție mai fac parte chiar regizorul Danny DeVito, în rolul tatălui Matildei, Rhea Perlman, care o joacă pe mama fetiței, Embeth Davidtz, care joacă rolul domnișoarei Honey și Pam Ferris în rolul domnișoarei Trunchbull.
Cartea a fost publicată în anul 1988 la editura Jonathan Cape din Londra. Prima ediție avea 232 de pagini și ilustrații de Quentin Blake. În 2012, Matilda s-a clasat pe locul 30 în rândul romanelor pentru copii din toate timpurile, într-un sondaj publicat de School Library Journal. Revista Time a inclus Matilda în lista sa cu cele mai bune 100 de cărți pentru tineri adulți din toate timpurile. Vânzările la nivel mondial au atins 17 milioane.
Matilda este o fetiță de 5 ani și jumătate care descoperă de la o vârstă fragedă că îi place cititul. Ea este criticată de părinții săi, care spun că ea petrece prea mult timp citind, în loc să se uite la televizor. Nici îngrozitoarea domnişoara Trunchbull, directoarea şcolii, nu are o părere mai bună despre micuţa pasionată de lectură. Domnişoara Honey, învăţătoarea ei, ştie că fetiţa e un și încearcă să o ajute. În final, domnișoara Trenchbull demisionează în urma farsei Matildei. Părinții Matildei vor să se mute deoarece sunt căutați de poliție și, la cererea domnișoarei Honey, Matilda este adoptată de aceasta.
În carte farsa Matildei pentru domnișoara Trenchbull are loc la școală, în timpul unei inspecții, și duce la demisia acesteia, locul său fiind luat de domnul Trilby, care a fost de acord cu transferarea Matildei intr-o alta clasă. În film farsa are loc chiar în casa domnișoarei Trenchbull, iar postul de directoare îi rămâne domnișoarei Honey. Totodată, în film nu apare cea mai importantă farsă pe care Matilda le-o face părinților săi: aceasta ascunde papagalul vorbitor al prietenului său în horn, fapt care îi face pe părinții săi să creadă că în casă este o fantomă sau un hoț.
Consider că opera lui Ronald Dahl este mai bună decât ecranizarea acesteia, deoarece prezintă o viziune mai complexă asupra personajelor și, totodată, cu ajutorul ilustrațiilor, oferă o imagine mai comică asupra întâmplărilor. Totuși, nici filmul nu lasă de dorit. Chiar dacă nu au respectat cu exactitate întâmplările din carte, unele scene m-au făcut să râd cu lacrimi.
Jocurile cartilor 